| Eminescu
Lucefere, când vine al zilei rãsãrit,
De ce, umbrit de jale, tu mergi spre asfintit ?
Pe bulgãrul cu lacrimi, pe vitregul pãmânt,
Ce toate le preschimbã în tãrna de mormânt,
Ai fost chemat la zile si tu, neferice,
La zile, ce durerii erau fagãduite...
Venit-ai cu blândete, cu dor, cu bunãtate,
Venit-ai pretutindeni sã-ntâmpini rãutate;
Si câtã nestiintã de patimã si urã
Fãcea tot mai seninã a ta cãutãturã!
(Nicolae Beldiceanu)
Constelatia Eminescu
Furtuni galactice, într-un mileniu
Al marilor furtuni, te-au proiectat
Pe cerul poeziei, stea de geniu,
Si-acest popor, cu tine, împarat,
Superba constelatie ce tine
Pe umeri timpul nostru si-al lumii care vine.
(Ion Brad)
Statuie la marginea mãrii
De câte ori spre tãrm mã duce timpul,
cadenta ta o întâlnesc, Mihai,
trecuta mãrii-n care te visai
continuat, ca în eternitate.
Aud cum gongul tâmplei tale bate
ca tâmpla stelei prime în amurg
si mai aud ce dureroase plâng
silabele ce-ti radiarã nimbul.
Acestei vrãji pe care o dezlegi
mã plec, cu gest de creangã, ca o sclavã
si, lângã valuri singure si reci,
astept a Poeziei orã gravã
când marea cu explozii sculpturale
aseazã-n noapte busturile tale.
(Nina Cassian)
Teiul
N-am putut sã-l stiu niciodatã singur.
Nalt, pletos, cu crestetul ars de fulger,
trunchiul lui fosnind refãcea fiinta codrului vesnic.
Ape reci purta-n rãdãcini amare.
Pas de cerbi scria pe pãmânt cu frunza,
din tulpina lui voievozi ieseau cu
fete de luna.
Vânt sã-l frângã nu se nãscuse. Numai
soapta celor ce se iubesc sãlbatic
scutura din crengile lui o floare
grea de luceferi.
S-a uscat ? O, nu !... Într-o primãvarã,
subtiindu-si freamatul, beat de mituri,
s-a fãcut din nou transparent, lãrgindu-si
orficul clopot.
Voi, perechi târzii, ce-ati dori ca umbra-i
sã vã fie scurt - cãutati-l noaptea:
orisiunde ati fi, el ploua-va flori pe
crestetul vostru...
(St. Aug. Doinas)
Lui Mihai Eminescu
Si floarea teiului e-n tot
Furtunile se potolirã
Mai freamãtã mãiastra lirã
Mai cântã Eminescu-n noi.
(Victor Eftumiu) |
Lui Eminescu
Tot mai citesc mãiastra-ti carte,
Desi ti-o stiu pe dinafarã:
Par-ca urmând sirul de slove,
Ce-a tale gânduri semãnarã.
(Al. Vlahuta)
Cãtre Eminescu
Înfãsurat în frunze golul acestui ars,
în care-ai stat înalt si sumbru totodatã,
îl tin, sã nu se piardã, strâns la piept
cum tii mulajele-adâncite-n piatrã.
Poate-am sã bat monedã-n el, cu chipul tãu,
ca pe un ipsos palid, amintirea
poate-am s-o torn pe-aceste reci versuri
si am sã-i dau privirea mea, gândirea.
Înfãsurat în frunze golul acestui aer ars,
îl port oricum, alãturi, si dorm cu el la gât
si visurile noptii cu schimbãtoare flambe
le pun sã-l populeze, sã-i tinã de urât.
Si nici la vama zilei când cresc pe cer lumini
nu mi-l despart de mine, ci în lente
miscãri ale gândirii, îl umplu si-i desferic
anatomii ciudate, de foste sentimente.
(Nichita Stãnescu)
Eminescu
Atâta sã nu uitati:
cã el a fost un om viu,
viu,
pipãibil cu mâna.
Atâta sã nu uitati
cã el a bãut cu gura lui,-
cã avea piele
îmbrãcatã în stofã.
Atât sã nu uitati,-
cã ar fi putut sã stea
la masa cu noi,
la masa cinei celei de tainã.
Atât sã uitati! Numai atât,-
cã El a trãit,
înaintea noastrã...
Numai atât,
în genunchi vã rog, sã uitati!
(Nichita Stãnescu)
Lui Eminescu
Catarg unic, sigur
Coborât din crânguri,
Veacuri strãbãtând,
Nalt în vârf purtând,
Viu, învâlvorat,
Foc halucinant,
Flãcãri de comoarã, foc rãtãcitor,
Sufletul-vãpaie al unui popor.
(Majtenyi Erik)
Dupã o citire din Eminescu…
Citesc...
De sub pleoapã nu odatã
îmi scapãrã în jos, pe-obrazul meu
O lacrimã...
si te citesc mereu
Si parcã
te-as citi întâia datã !
St. O. Iosif
|
