Eminescu  Mihail Sadoveanu

Viata marelui nostru poet Mihai Eminescu a fost nefericitã si scurtã. Rândurile de tineri care se duc în fiecare primavarã sã-i vadã mormântul de la Belu si sã i-l încunune cu flori stiu cã în trecut scriitorii erau de cele mai multe ori jertfe ale mizeriei într-o societate nedrept alcãtuitã.

Cazul lui Eminescu nu e izolat. Putem adãugi, lângã el, pe un Cârlova, pe Grigore Alexandrescu, Dimitre Bolintineanu, Traian Demetrescu, St. O. Iosif, lung sirag de martiri ai scrisului, într-un timp când clasa care conducea treburile publice în tara noastrã îi punea pe scriitori alãturea de bufoni.
Poporul cel mare, desteptat în sfârsit astãzi la viata intelectalã, era atunci cufundat in umilintã, sãrãcie si ignorantã. 

Sã ne aducem pururi aminte de Mihai Eminescu, cel mai ales între toti scriitorii acestui neam, apãrut pe neasteptate pânã astãzi, îmbogãtind ritmul, rima si expresia artisticã, a dat cuvintelor simple valori nouã si armonii surprinzãtoare, sentimentelor adâncime unicã, viziunilor orizont nemãrginit. Pe lângã acest progres al artei scrisului, Eminescu a îmbogãtit limba si a legat poezia cultã de productiile din veac ale cântãretilor anonimi ai neamului.
Acest monument mãret al literaturii poporului nostru a fost clãdit în mai putin de douãzeci de ani  în care se numãrã si anii de suferintã când poetul a fost coplesit de o boalã  necrutãtoare, care la 1889 i-a întrerupt brusc cursul vietii. Acest monument, "mai durabil decât arama", a fost clãdit între chinuri morale într-o epocã de nepãsare si neîntelegere a geniului sau, în nelinistea crâncenã a vietii cotidiene, a lipsei umilitoare de haine si pâine, în exploatarea unei societati literare si a unui club politic.

Cel mai mare poet al poporului nostru a ilustrat oarecum, în scurtul rãstimp  dintre 1870 si 1889,jalea si amarul întregului popor în tumultul veacurilor. Câti copii de plugari, în curgerea anilor negri, s-au prãpãdit în umilinta ignorantei din cauza asezãrii nedrepte sociale? Generatii dupã generatii s-au perindat ca frunzele toamnelor cãzând in uitarea mortii, fãrã nici o pomenire de trecerea lor pe pãmânt.Destinul le-a fost munca fãrã rãsplatã, asuprirea fãrã rãscumpãrare.

Odata cu întemeierea Academiei Române, toate valorile din trecut ale poporului nostru s-au ridicat la locul ce li se cuvine. Astfel Eminescu a fost proclamat membru de onoare post-mortem al Academiei, iar cu prilejul împlinirii unui veac de la nastere, poetul a fost sãrbãtorit în toatã tara si restituit sufletului intregului popor.

Se stie ca unii critici de altãdatã au asezat pe marele poet Mihai Eminescu între scriitorii pesimisti. Filozofia si firea lui ar fi însemnat înfrângere si descurajare dintr-un impuls lãuntric cu care el s-ar fi nãscut. Titu Maiorescu, critic cu faimã a spus limpede cã, oriunde s-ar fi nãscut si în orice conditii ar fi trãit, Eminescu ar fi fost acelasi.

Afirmatia aceasta e lipsitã de temei. Scriitorul, pe lângã însusirile pe care le-a mostenit de la pãrinti, e înrâurit de mediul social si de conditiile speciale în care i-i dat sã trãiascã. În Romania de ieri conditiile scriitorilor si artistilor erau asa fel, încât cu greu s-ar fi putut gãsi optimisti...

În satirele sale clocoteste aceeasi revoltã violentã care îl face uneori sã-si plece fruntea cu disperare: 

"De ce pana mea rãmâne în cernealã, mã întrebi?
De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi?
De ce dorm, îngrãmãdite între galbene file,
Iambii suitori, troheii, sãltãretele dactile?
Dacã tu stiai problema astei vieti cu care lupt,
Ai vedea cã am cuvinte pânã chiar sã o fi rupt..."

În “Scrisoarea III” poetul aratã contrastul dintre vrednicia din trecut a poporului, "apãrându-si sãrãcia si nevoile si neamul", si decãderea societãtii contemporane trãind în huzur si desfrâu:

"De-asa vremi se-nvrednicirã cronicarii si rapsozii..."

Dragostea lui Mihai Eminescu pentru patrie se vãdeste si în pasiunea cu care a cercetat comoriile vechii poezii populare, înnoind-o si ridicând-o la un înalt potential artistic.
Exemplul lui ar trebui sã îndemne pe toti poetii si compozitorii nostri sã se adânceascã în acel specific, care e numai al nostru, care poartã refrexul întristãrii si bucuriei rãndurilor de oameni ce au vietuit pe acest pãmânt.
Topind în el motivele populare, Eminescu le-a reluat cu sufletul din veac al poetului anonim si cu arta poetului modern:

"Ce te legeni, codrule, 
Fãrã ploaie, fãrã vânt,
Cu crengile la pãmânt?
- De ce nu m-as legãna,
Dacã trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creste
Si frunzisul mi-l rãreste...
Bate vântul frunza-n dungã-
Cântãretii mi-i alungã;
Bate vântul dintr-o parte-
Iarna-i ici, vara-i departe.
Si de ce sã nu mã plec
Dacã pãserile trec!
Peste vãrf de rãmurele 
Trec în stoluri rândunele,
Ducând gândurile mele
Si norocul meu cu ele.
Si se duc pe rând, pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Si se duc ca clipele,
Scuturând aripele,
Si mã lasã pustiit,
Vestejit si amortit
Si cu doru-mi singurel,
De mã-ngân numai cu el!"

Legãtura strânsã între sufletul poporului nostru si natura, umorul si fantezia caracteristice basmelor noastre populare, devin valori fixate într-o formã mãiastrã si încântãtoare la Eminescu. Iatã minunatul tablou al sfârsitului poemului Cãlin (File din poveste ):

“Acum iatã cã din codru si Cãlin mirele iese..."

Eminescu a strãbãtut etapele de dezvoltare  literara pentru care, obisnuit, literaturile începãtoare cheltuiesc decenii multe si generatii succesive - numai în rãstimpul scurt cât i-a fost îngãduit sã stãruiascã printre oameni. De la Vãcãrescu si Conachi pânã la pastelurile lui Alecsandri a trecut aproape o jumãtate de secol. Cãtre 1880 versul românesc nu trecuse încã de forme naive, stângace si conventionale.
Ritmurile noi, rimele rare, bogãtia expresiilor poetice au apãrut brusc la noi în deceniul al nouãlea al veacului trecut odatã cu el. La 1870-1880 încã se rima substantiv cu substantiv si verb cu verb. Eminescu dintr-o datã, altceva:
"Nu e pãcat
Ca sã se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?
     *
"De  din valea de Rovine,
Grãim, Doamnã, cãtre Tine,
Nu din gurã, ci din carte,
Cã ne esti asa departe."

Înainte de 1880, cerul era "albastru" si luna "ca un glob de aur". De la epitetul conventional, Mihai Eminescu se înaltã brusc ca într-o fâlfâire de pãuni si ca "într-un colb de pietre scumpe" la împerecheri de cuvinte care nu s-au aflat niciodatã împreunã la începutul lumii:
"Îngânat de glas de ape
Cât-un corn cu-nduiosare
Tot mai tare si mai tare,
Mai aproape,mai aproape!
 …………………………
Se tot duc, se duc mereu,
Trec în umbrã, pier în vale,
Iarã cornul plin de jale
Sunã dulce, sunã greu.

Blându-i sunet se împarte
Peste vãi împrastiet,
Mai încet, tot mai încet,
Mai departe... mai departe..."

Pe lânga asta, Eminescu a realizat în versurile lui o melodie interioarã pentru care textul apare ca un libret:

"Adormind de armonia 
Codrului bãtut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastrã
Or sã cadã rânduri rânduri."
               *
"Dintre sute de catarge 
Care lasã malurile
Câte oare le vor sparge
Vânturile, valurile?
.........................

Ne-nteles rãmâne gãndul
Ce-ti strãbate cânturile,
Zboarã vesnic, îngânându-l
Valurile, vânturile."

Dupã 1881, aceastã însusire extraordinarã a melodiilor eminesciene se gãseste acumulatã în poemul “Luceafãrul” si în elegii, partea cea mai artisticã a operei lui Eminescu. “Pe lângã plopii fãrã sot”, “Atât de fragedã”, “Când amintirile”, “O, mamã”, “Odã” si atâtea altele în care poetul cântã sentimentul etern omenesc al iubirii, rãmân juvaere rare ale realizãrilor marelui poet. Generatia mea le-a stiut pe de rost; generatii de tineri le vor murmura si de acum înainte în primãvara vietii, cât va suna pe lume dulcea limbã româneascã