O, mamã,
dulce mamã,
din negura de vremi
Pe freamãtul
de frunze la tine tu mã chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scuturã
salcâmii
de toamnã
si de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngânã
glasul tãu...
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.
Când voi muri, iubito, la crestet sã nu-mi plângi;
Din teiul sfânt si dulce o ramurã
sã frângi,
La capul meu cu grijã
tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei sã cadã
a ochilor tãi
stropi;
Simti-o-voi odatã
umbrind mormântul
meu...
Mereu va creste umbra-i, eu voi dormi mereu.
Iar dacã
împreunã
va fi ca sã murim,
Sã nu ne ducã-n
triste zidiri de tintirim,
Mormântul
sã ni-l sape la margine de râu,
Ne punã-n
încãperea
aceluiasi sicriu;
De-a pururea aproape vei fi de sânul
meu...
Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu. |