Fiecare vers turnat de Eminescu în grai românesc, fiecare cuvânt incendiar din opera lui gazetãreascã, fiecare cugetare iesitã din mintea-i sclipitoare, topite în creuzetul sufletului sãu la cea mai înaltã temperatutã umanã, te miscã pânã la la lacrimi. Sunt lacrimi care tâsnesc nu dintr-o stare de alimentatie bãbeascã, ci dintr-una de vrajã esteticã imposibilã de descris. Iubindu-l pe Eminescu, ne iubim patria, istoria noastrã zbuciumatã, poporul minunat din care facem si noi parte. El a fost si rãmâne, în plan literar, cel mai de seamã purtãtor de cuvânt al neamului românesc, pentru cã opera sa este cea mai strãlucitã sintezã a simtirii unui norod demn, harnic, generos si prietenos pe care la divinizat si cãruia i-a dorit un mare viitor: "Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie,/ Tara mea de glorii, tara
mea de dor?
Sunt versuri scrise de un tânãr care nu împlinise încã 20 de ani. De câte ori nu le-am murmurat atunci când fulgerul mintii noastre a trecut prin nemuritoarea-i plãsmuire artisticã? Dacã nu era Eminescu... |
||
