Asearã m-a cãutat poetul Mihai
Eminescu,
Era alb- fumuriu de frumos,
Pletele lui se surpaserã- nalte pe
lunã,
Numai trupu-i crescuse umbros...
Îmi spunea ceva trist cu-o femeie,
Pe care-o iubise la umbra acestui pãmânt,
Pe când se pregãtea sã
treacã-n Arta Mortii
Si se lumina de ziuã-n patru zãri
de vânt...
Dacã nu mã credeti, uitati-vã
la lunã,
Ea nu-i altceva decât capul lui omenesc
Stea sfântã, grea de Cosmos
Si pe care alte plete nu mai cresc... |
