Înger si demon 

În biserica pustie, lângã arcul în pãrete 
Genunchiatã sta pe trepte o copilã, ca un înger, 
Pe-a altarului icoanã in de raze rosii frângeri 
Palida si mohorâta maica Domnului se vede. 

O fãclie e infiptã într-un stâlp de piatrã surã, 
Lucii picãturi de smoalã la pãmânt cad sfârâind 
Si cununi de flori uscate fâsâiesc amirosind, 
S-a copilei rugãciune tainic un soptit murmurã. 

Cufundat în întuneric, lâng-o cruce mãrmuritã, 
Într-o umbrã neagrã, deasã, ca un demon El vegheazã, 
Coatele pe bratul crucii le destinde si le-asazã, 
Ochii cufundati în capu-i, fruntea tristã si-ncretitã. 

Si bãrbia lui s-apasã pe al pietrei umãr rece, 
Pãrul sãu negru ca noaptea peste-al marmurei brat alb; 
Abia candela cea tristã cu reflectul ei ros-alb 
Blând o razã mai aruncã ce peste-a lui fatã trece. 

Ea un înger, ce se roagã - El un demon, ce viseazã; 
Ea o inimã de aur - El un suflet aposat; 
El în umbra lui fatalã sta-ndãrãtnic rãzimat -  
La picioarele Madonei tristã, sfânta Ea vegheazã. 

Pe un mur înalt si rece de o marmurã curatã 
Albã ca zãpada iernei, lucie ca apa linã, 
Se rãsfrânge ca-n oglindã a copilei umbrã plinã -  
Umbra ei, ce ca si dânsa sta în ruga-ngenunchiatã. 

Ce-ti lipseste oare tie, blond copil cu-a ta mãrire, 
Cu de marmur-albã fata si cu mâinile de cearã, 
Vãl - o negurã diafantã mestecatã-n stele, clarã 
E privirea-ti inocentã sub a genelor umbrire - 

Ce-ti lipseste sã fii înger? aripi lungi si constelate?  
Dar ce vãd? Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde? 
Douã umbre de aripe ce se miscã tremurânde, 
Douã aripe de umbrã cãtrã ceruri ridicate. 

O nu-i umbra ei aceea - este îngeru-i de pazã, 
Lângã marmura cea albã vãd fiinta-i aerianã, 
Peste viata-i inocentã viata lui cea sfânta planã, 
Lângã dânsa el se roagã, lângã ea îngenuchiazã. 

Dar de-i umbra ei aceea - atunci Ea un înger este, 
Însã aripele-i albe lume-a le vedea nu poate; 
Muri sfinti de-a omenirii rugãciuni îndelungate 
Vãd aripele-i diafane si de dânsele dau veste. 

Te iubesc! Era sã strige demonul în a lui noapte, 
Darã umbra-naripatã a lui buze le înmoaie; 
Nu spre-amor - spre-nchinãciune el genunchi-si încovoaie 
Si ascultã, dus din lume, a ei dulci si timizi soapte. 

 .............................................................................. 

Ea? -- O fiicã e de rege blondã-n diadem de stele, 
Trece-n lume fericitã, înger, rege si femeie, --  
El - rãscoalã în popoare a distrugerii scânteie 
Si în inimi pustiite seamãnã gândiri rebele. 

Despãrititi de-a vietii valuri, între el si între dânsa -  
Veacuri sunt de cugetare, o istorie, un popor; 
Uneori - desi arate - se-ntâlnesc si ochii lor 
Se privesc, par a se soarbe în dorinta lor aprinsã. 

Ochii ei cei mari, albastri, de blândete dulci si moi, 
Cu adânc pãtrund în ochii lui cei negri furtunosi, 
Si pe fata lui cea slabã trece-usor un nour ros -  
Se iubesc - si ce departe sunt deodatã amândoi! 

A venit un rege palid, si coroana sa anticã, 
Grea de glorii si putere, l-a ei poale-ar fi depus, 
Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus 
Si în mâna-i însceptratã, mâna ei îngusta micã. 

Dar nu - mute rãmas-au buzele-i abia deschise,  
Mutã inima-i în pieptu-i, mâna ei trase-ndãrãt. 
În a sufletului tainã ea iubea. Clar si încet 
Se ivea fata de demon feciorestilor ei vise. 

Ea-l vedea miscând poporul cu idei reci, îndrãznete. 
Ce puternic e! gândi ea cu-amoroasã dulce spaimã, 
El prezentul ei rãscoalã cu-a gândirilor lui faimã 
Contra tot ce grãmãdirã veacuri lungi si frunti mãrete. 

El ades suit pe-o piatrã cu turbare se 'nfãsoarã 
În stindardul ros si fruntea-i asprã-adâncã, încretitã, 
Pãrea ca o noapte neagrã de furtune-acoperitã, 
Ochii fulgerau si vorba-i trezea furia vulgarã. 

 .................................................................... 

Pe un pat sãrac asudã într-o lungã agonie 
Tânãrul. O lampã-ntinde limb-avarã si subtire, 
Sfârâind în aer bolnav - nimeni nu-i stie de stire, 
Nimeni soarta-i n-o-mblânzeste, nimeni fruntea nu-i mângâie. 

Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei, 
Contra legilor ce-s scrise, contra odihnii-mbrãcate 
Cu-a lui Dumnezeu numire - astãzi toate-s îndreptate 
Contra inimei murinde -- sufletul vor sã-i sugrume! 

A muri fãrã sperantã! Cine stie-amãrãciunea 
Ce-i ascunsã-n aste vorbe? -- Sã te simti neliber, mic, 
Sã vezi marele-aspiratii cã-s reduse la nimic, 
Cã domnesc în lume rele, cãror nu te poti opune, 

C-opunându-te la ele tu viata-ti risipesti -  
Si când mori, så vezi cå-n lume vietuit-ai în zadar: 
O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar 
Mai crud, nici e cu putintå. Simti cå nimica nu esti. 

Si acele gânduri negre mai nici a muri nu-l laså: 
Cum a intrat el in viatå! Cåt amor de drept si bine, 
Câtã sincerã frãtie adusese el cu sine! 
Si rãsplatã? -- Amãrârea, care sufletu-i apasã. 

Dar prin negurile negre, care ochii ai acopãr, 
Se apropie-argintoasã umbra nalt-a unui înger, 
Se asazã lin pe patu-i; ochii lui orbiti de plângeri 
Ea-i sãrutã; de pe dânsii negurile se descopãr - 

Este Ea - Cu-o multumire adâncã, ne mai simtitã, 
El în ochii ei se uitã. Mândra-i de înduiosere, 
Ceasul ultim a împaca toata viata-i de durere. 
Ah! sopteste el pe moarte, cine esti ghicesc, iubitã. 

Am voit viata-ntreagã sã pot rãscula poporul  
Cu gândirile-mi rebele contra cerului deschis -  
El n-a vrut ca sã condamne pe demon, ci a trimis 
Pe un înger, sã mã-mpace, si-mpãcarea - e amorul.