De câte
ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,
Oceanul cel de gheatã
mi-apare înainte:
Pe bolta alburie o stea nu se aratã,
Departe doarã
luna cea galbenã
- o patã;
Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite
O pasãre
pluteste cu aripi ostenite,
Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus
C-un pâlc întreg
de pãsãri,
pierzându-se-n apus.
Aruncã
pe-a ei urmã
priviri suferitoare,
Nici râu nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,
Visându-se-ntr-o clipã
cu anii înapoi.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Suntem tot mai departe deolaltã
amândoi,
Din ce în ce mai sigur mã-ntunec si înghet,
Când nu te pierzi în zarea eternei dimineti. |