"- Iar te-ai cufundat în stele  
Si în nori si-n ceruri nalte ?  
De nu m-ai uita încalte  
Sufletul vietii mele.  

În zadar râuri în soare  
Grãmãdesti-n a ta gândire  
Si câmpiile Asire  
Si întunecata mare;  

Piramidele-nvechite  
Urcã-n cer vârful lor mare  
Nu cãta în depãrtare  
Fericirea ta, iubite !"  

Astfel zise mititica,  
Dulce netezându-mi pãrul.  
Ah ! ce spuse adevãrul;  
Eu am râs, n-am zis nimica.  

- ,,Hai la codrul cu verdeatã,  
Und-izvoare plâng în vale,  
Stânca stã sã se prãvale  
În prãpastia mãreatã.  

Acolo-n ochi de pãdure,  
Lângã bolta cea seninã  
Si sub trestia cea linã  
Vom sedea în foi de mure.  

Si mi-i spune-atunci povesti  
Si minciuni cu-a ta guritã,  
Eu pe-un fir de romanitã  
Voi cerca de mã iubesti.  

Si de-a soarelui cãldurã  
Voi fi rosie ca mãrul,  
Mi-oi desface de-aur pãrul,  
Sã-ti astup cu dânsul gura.  

De mi-i da o sãrutare,  
Nime-n lume n-a s-o stie,  
Cãci va fi sub pãlãrie -  
S-apoi cine treabã are?  

Când prin crengi s-a fi ivit  
Luna-n noaptea cea de varã,  
Mi-i tinea de subsuoarã,  
Te-oi tinea de dupã gât.  

Pe cãrarea-n bolti de frunze,  
Apucând spre sat în vale,  
Ne-om da sãrutãri pe cale,  
Dulci ca florile ascunse.  

Si sosind l-al portii prag,  
Vom vorbi-n întunecime;  
Grija noastrã n-aib-o nime,  
Cui ce-i pasã cã-mi esti drag ?"  

Înc-o gurã - si dispare...  
Ca un stâlp eu stau în lunã !  
Ce frumoasã, ce nebunã  
E albastra-mi, dulce floare !  

 ............................................  

Si te-ai dus, dulce minune,  
S-a murit iubirea noastrã -  
Floare- albastrã ! floare-albastrã !...  
Totusi este trist în lume !